Epilog pe sarite…


Fiecare decizie influenţează universul în care intrăm. Evoluăm sau involuăm în funcţie de deciziile noastre. Stau câteodată şi mă gândesc prin câte universuri am trecut. Fiecare decizie m-a făcut să cunosc alţi oameni, alte caractere. Oare câte am pierdut? Dacă în momentul acela alegeam altceva, cum ar fi fost acum? Aş fi avut în momentul de faţă aceeaşi faţă tristă şi plictis existenţial? Sau aş fi rămas purul visător ce am fost odată, întemniţat în interiorul propriei libertăţi pe care mi-o confereau visele mele? Nu voi şti niciodată, şi nu cred că voi vrea vreodată să o ştiu. Nu mă pot întoarce în momente singulare, nu mă pot întoarce în noapti unice de noiembrie. Şi chiar dacă aş putea, oare aş face-o? Mă gândesc dacă aş schimba ceva în trecutul meu, dacă aş avea puterea. Nu… fiecare întâmplare şi-a pus amprenta pe caracterul meu şi m-a format aşa cum sunt acum. Şi mi-ar fi frică să mă gândesc cum aş fi fost dacă… Nu voi putea schimba nimic. Sunt fericit aşa cum sunt; suntem pe pământ pentru a experimenta mereu noi şi noi senzaţii, toate pregătindu-ne şi învăţându-ne, puţin câte puţin, să murim. În fond, fiecare pasiune smulge vieţii o suflare.

Omul e ca o navă: mereu desprinzându-se, mereu chemat de alte tărâmuri. Amintirea suferinţelor lui trebuie păstrată bine. E comoara cea mai scump plătită.

Iubirea are lacrimi dar viaţa nu te lasă să plângi. Într-o zi când lumina va sfâşia întunericul tăcerii din suflete prea pustiite de real; într-o zi când gândurile vor putea trece de bariera trecutului, făcându-şi loc pentru a putea fi exprimate; într-o zi când măştile se vor topi sub flăcările pasiunii din vise, când adevărul încătuşat în inimi va putea fi rostit, în acea zi iubirea nu va mai avea lacrimi şi viaţa ne va învăţa să zâmbim şi ne va lăsa să plângem de fericire.

Poate niciodată nu va veni aceea zi, nici pentru mine, nici pentru tine. Poate că acel cineva care a zis că speranţa moare ultima, a greşit, şi, poate că, noi, oamenii, ne încredem prea mult în aceste cuvinte, pe care uneori le transformăm într-un ideal pentru că avem nevoie să luptam pentru ceva… dar… iarăşi… poate că, aceea zi este atât de aproape de noi, încât ne temem să o vedem ascunzându-ne sub pledul gros al neputinţei şi sub ironica întrebare „de ce?”.

De ce să fac eu, când celălalt nu face? De ce să fac mai mult, când îmi este bine aşa? De ce să schimb o realitate tangibilă cu una care nu ştiu dacă va deveni realitatea pe care o vreau?

We all want to fall in love. Why? Because that experience makes us feel completely alive. Where every sense is heightened, every emotion is magnified, our everyday reality is shattered, and we are flying into the heavens. It may only last a moment, an hour, an afternoon. But that does not diminish its value. Because we are left with memories that we treasure for the rest of our lives.

Dar… într-o zi, din cine ştie care anotimp, vom descoperi că răspunsurile la aceste întrebări erau atât de simple şi atât de uşor de rostit, încât trebuia doar să privim adânc în sufletele prea pustiite de real pentru a le găsi şi a face ca fericirea altora să nu ne mai dea prilej să plângem şi să ne simţim goi.

  Şi totuşi, ce absurditate, că iubirea are lacrimi, ce absurditate că noi, oamenii, ne îngropăm în munţi de fapte inutile şi de gesturi groteşti pentru a ne minţi că iubirea nu are lacrimi şi că viaţa ne permite să plângem de fericire.

Şi totuşi există iubire… Există de când s-a născut lumea. Poate că suntem doar prea grăbiţi să o recunoaştem, să o găsim… Dar ea se află în noi, în fiecare… Ei şi ce? Ai suferit, ai plâns până ai crezut că nu mai ai lacrimi. Acum te simţi gol? Mai ţii minte trandafirul roşu pe care l-ai mirosit în grabă la florăria din colţ? Şi cum ţi-a zâmbit… şi atunci, pentru o clipă, te-ai simţit fericit? Ei bine, vezi? Există iubire! Nu contează ce iubim: o floare, cerul, o stea din miile de stele, dar care e numai a noastră, important este să ne deschidem sufletul. Ia gândeşte-te! Nu simţi cum, undeva, inima cuiva vibrează odată cu inima ta? Gândeste-te bine. Poate că e băiatul care ţi-a zâmbit azi, fără motiv, când treceai pe lângă el sau fata care îţi făcea semne disperată pentru că îţi uitasei umbrela. Te las să reflectezi, în speranţa că mâine, atunci când, din întâmplare, El sau Ea îţi va ieşi în cale, o să opreşti timpul pentru o clipă şi o să mizezi totul pe o ceaşcă de cafea. Nu-i aşa că e frumoasa iubirea?

Anunțuri

Despre Intelesuri Separate

Un gentleman gandeste ce vrea si spune ce trebuie.
Acest articol a fost publicat în Momente si schite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s