Epilog…


Am plâns când te-am pierdut, ca un copil uitat într-o gara de niște părinti mult prea preocupați sa prindă trenul încât sa știe ca au lăsat ceva în urma. Am plâns cot la cot cu tine pentru ca durerea mea era durerea noastră și durerea ta îmi era cu totul neînțeleasa. Am cautat fărâme ale nesiguranței în fiecare conversație pe care am putut sa mi-o amintesc și în fiecare fotografie la care nu am avut dorința sa ma uit de-a lungul timpului. Le-am devorat ca un naufragiat care se întoarce după ani de pustietate în casa de unde a plecat și găsește acolo doar amintirile care l-au ținut în viata pana atunci. Am încercat sa înțeleg de ce a trebuit sa plec și m-am bătut cu mine însumi când am făcut-o.
Timpul uita și iartă toate, ni se spune des. Dar eu te-am iubit dincolo de el și nu cred ca vreodată va putea sa îmi șteargă amintirea ta. Am încercat sa lupt prin a te înțelege, prin a-ți demonstra ca te iubesc mai presus de orice și mai presus de orice ne-am spus în lunile ce au trecut. Am încercat sa intru în mintea ta și sa iți arat ca pentru tine as face orice și as fi oricine. Nu știu dacă ai înțeles sau dacă am reușit eu sa ma fac înțeles. Am plecat cu inima rănită și am lăsat jumătate din ea acolo… e ascunsa prin toate colțurile și sunt bucăți lipite oriunde te vei uita, pentru ca nu am vrut niciodată sa plec. Si tocmai pentru ca nu am vrut sa plec m-a făcut sa o fac cât mai repede.
Am vrut sa îți spun aceste cuvinte când am plecat… dar nu cred ca as mai fi avut puterea sa las totul în urma. Am plâns cu inima și cu ochii de foarte multe ori și încă o mai fac. Nu poți sa rupi din tine și sa dai la o parte ceva ce știi ca acolo ii e locul. Si nu am putut sa las în urma imaginea ta și strângerea ta de mana în fiecare seara.
Sunt în aceeași gara, plimbându-ma bezmetic și așteptând, copil uitat, poate iți mai aduci aminte de mine.
Am plecat pentru ca apropierea mea iți uda ochii în fiecare zi și durerea de a te vedea pe tine plângând era mai mare decât dorința mea de a spera ca totul va fi bine.
Poate zâmbești acum și poate ochii nu-ți mai lăcrimează atât de des și sper sa fi luat decizia corecta, dar nu am putut niciodată sa lupt de unul singur, pentru ca nu luptam pentru mine. Poate fericirea mea proiectata în totalitate pe fericirea ta m-a făcut sa par slab și fără caracter, fără voință și putere, dar tu m-ai făcut sa fiu mereu cel mai puternic om, m-ai înarmat în fiecare dimineață cu speranța ca tot ce fac, fac pentru noi și ca indiferent de rezultat, vei fi acolo. Pana când într-o dimineață nu ai mai fost și atunci am pierdut totul.
Poate într-adevăr iubirea nu e totul… poate ea nu tine doi oameni împreună… dar am crezut întotdeauna, și încă o mai cred, ca iubirea e ceea ce ne aduce împreună și tine de noi sa știm cum sa rămânem împreună.
Îmi lipsești… sunt cu sufletul gol și nimeni altcineva nu-l poate umple… nimeni nu e vrednic și nu sunt pregătit încă sa las totul în urma… și nu știu dacă voi fi vreodată…
Sunt flamand după pacea ce-mi ofereai și bratele în care ma simțeam complet… și când știi ca ai avut odată totul, nu te mai mulțumești cu frânturi…
E un cântec de lebădă… ma ofilesc încetul cu încetul… cred ca a venit toamna în sufletul meu… e frig și e întuneric și nu îmi mai găsesc calea către tine… unde te-am pierdut? Si, mai ales, de ce?

Anunțuri

Despre Intelesuri Separate

Un gentleman gandeste ce vrea si spune ce trebuie.
Acest articol a fost publicat în Momente si schite. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Epilog…

  1. DurAnKi zice:

    Epilogurile…sa fie ele vesnica bucla?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s