Nu e niciodata despre viata care trece

Nu e niciodata despre viata care trece, e intotdeauna despre viata care vine…

Nu e niciodata despre viata care trece, e intotdeauna despre viata care vine. 
Cu un ochi in urma si unul inainte, oricat de „daliscian” ar suna, nu poti sa vezi niciodata adevarata valoare a unui act neinsemnat care te poate pune pe adevarata traiectorie a vietii tale. 
Cu ochii in spate, toti trecem pe langa tine si, indiferent cat de imbietoare esti, noi, astia care privim mereu inainte, nu apucam sa te privim in ochi, ca nu ti-i vedem niciodata. Si, vezi tu, ochii sunt intotdeauna primele cuvinte pe care le citim cand intalnim pe cineva pentru prima data.
Cu ochii mereu inainte, ai sansa sa vezi din departare tot ce vine spre tine, si sa te pregatesti intocmai. Si, la momentul potrivit, sa poti sa intinzi mana si sa spui: „Opreste-te”. Lui, timpului sau oricarui moment care trebuie trait la adevarata lui viteza: slow-motion. 
Trecutul trebuie privit doar comparativ. In lupta noastra de a deveni mai buni, privim in spate doar ca sa ne amintim de unde am plecat. Trecutul este doar piedestalul pe care ne ridicam atunci cand vrem sa privim viitorul in ochi.
Nu e niciodata despre viata care trece, e intotdeauna despre viata care vine…

Reclame
Publicat în Ganduri razlete | Lasă un comentariu

O cafea cat un mic dejun

  1. DV

Am venit pentru 5 minute: o cafea rapida, doua glume si un pachet de tigari. S-au facut ore, si le blestemam, in gand, cu zambetul pe buze, sperand ca timpul sa se opreasca naibii in loc ca sa pot sa ma bucur de multitudinea de idei ce imi strabateau mintea. Neuronii mei faceau ture in jurul tau, te priveam de jos, ca deh, te-ai cocotat frumos pe aragaz stiind foarte bine ca lumea se vede infinit mai bine cand esti sus. Eram mare, dar ma simteam mic. Erai in elementul tau, iar eu imi cautam cuvintele ca un scolar la prima iesire la tabla, incercand sa nu ma dau de gol ca, de fapt, n-am invatat nimic, dar tot sperand sa iau nota de trecere.

Ne uitam la ceas si niciunul nu voia sa plece, poate din motive diferite, sau poate pur si simplu ca dimineata aceea a inceput cu o cafea facuta la ibric, un mic dejun la ora pranzului, doua croissante uitate in sacosa (da, le cumparasem pentru cafea) si un banc in pragul usii, pentru ca o dimineata ca aceea trebuia sa se termine neaparat cu un zambet. Uitandu-ma la tine, zeci de scenarii mi se desfasurau laolalta in fata ochilor, asa ca nu-mi mai amintesc bancul care trebuia sa ma trimita inapoi in lumea mea, dar zambetul acela a fost concluzia perfecta.

Eu n-am stiut sa raman iar tu n-ai stiut ca in acel moment a fost singura data cand uram Timpul. Am venit pentru 5 minute si as fi ramas pentru toate celelalte, pentru ca, undeva in adancul tau, se ascunde cineva pe care nimeni nu-l cunoaşte, iar pentru asta am nevoie exact de un infinit plus o zi.

Inger sau Demon, indiferent cum te prezinti urmatoarea data, fii sigura ca o cafea nu a fost niciodata mai buna.

Publicat în Momente si schite | Lasă un comentariu

Suntem generatia care nu mai vrea relatii

large-3

Vrem un partener pentru micul dejun intarziat de duminica, pe cineva caruia sa ne plangem luni seara ca weekendul a fost prea scurt, cineva care sa ne scoata marti la un junk food si cineva care sa ne trimita mesaje de buna dimineata cateva zile pe saptamana. Vrem sa fim insotiti la toate nuntile la care suntem invitati, cu toate ca nu intelegem de ce o fac si de ce mai cred in iluzia unui „pana la adanci batraneti”. Dar vream ca acel cineva sa fie intotdeauna altul ca, deh, suntem generatia care nu mai vrea relatii.

Incercam sa ne gasim jumatatea dand cu degetul pe ecranul telefonul cand stanga, cand dreapta, si investim mai mult in profiluri online decat in propria noastra personalitate. Vorbim in scris mai mult decat o facem fata in fata, si ne uitam ciudat la oamenii care nu stau cu ochii in telefon in metrou (atunci cand mai pierdem semnalul sau cand ne uitam sa vedem la ce statie suntem). Bem o cafea si dam o bere, ne invitam in scris si vorbim nimicuri pentru o ora, ca apoi sa ne intoarcem acasa si sa o mai facem inca o data in scris. Ne interzicem orice sansa de a avea o conexiune reala prin acceptarea jucarii laolalta a unui joc fara niciun castigator. Si, totusi, suntem generatia care nu mai vrea relatii.

Vrem fatada unei relatii, dar nu vrem sa lucram pentru a avea una. Vrem sa ne tinem de mana fara a ne privi in ochi, facem promisiuni fara a avea cea mai mica intentie de a le tine, vrem premiul fara a fi nevoie sa dam ceva de la noi. Vrem sa fim fericiti, dar fara ca noi sa facem nimic, vrem conexiunea aia puternica intre doua persoane, dar tinand lucrurile la suprafata, vrem sa fim iubiti asa cum vedem in filme, dar doar pentru o ora jumate, ca altfel ne plictisim. Vrem sa ne tina cineva de mana dar fara sa ii oferim in palmele intinse puterea de a ne rani. Vrem cineva sa ne bage in seama, dar nu cumva sa ne agate, ca asta ar insemna ca poate vor mai mult. Vrem sa ni se ia pamantul de sub picioare, dar sa ramanem inalti si vanjosi, independenti si fara obligatii. Cautam incontinuu ideea de iubire dar nu vrem sa o gasim. Ca suntem generatia care nu mai vrea relatii, dar viseaza inca.

Nu vrem relatii, vrem prieteni cu beneficii, sa ne converseze si sa ne iubeasca, sa ne dezmierde si sa ne faca micul dejun, dar doar indeajuns de mult cat sa nu gandeasca ca ar vrea ceva in schimb. Vrem orice care ne poate da iluzia unei relatii fara a fi intr-o relatie, vrem doar roadele fara riscuri, doar dobanda fara investitii. Vrem sa relationam dar sa nu avem relatii, vrem sa daruim dar nu indeajuns incat sa rupem de la noi, cu un picior in usa si cu un ochi deschis tinem oamenii aproape incat sa ne putem juca cu sentimentele lor fara sa le ranim pe ale noastre.

Cand vedem ca lucrurile devin prea reale, fugim, ne ascundem, plecam. Are balta peste, gasim noi o alta sansa… Sansa la ce? Vrem sa ne pice totul din cer, ca si cum am cumpara un program: sa fie updatat de fiecare data cand intervine o eroare, sa poata sa fie ascuns intr-un folder si sters cand nu mai avem nevoie de el. Nu vrem sa ne deschidem valiza sau, doamne fereste, sa ajutam pe altii sa despacheteze. Ascundem uratul sub pres, folosim filtre pentru a ne ascunde imperfectiile si mai bagam un serial cand vine vorba de purtat o conversatie.

Ne simtim indreptatiti sa fim iubiti, asa cum vrem toti sa fim manageri dupa ce terminam liceul. Am fost invatati ca daca vrem ceva, avem dreptul la el. Hollywood ne-a invatat ca pentru toti exista un suflet pereche, un Fat Frumos, o Ileana Cosanzeana si ramanem uimiti cand vedem ca nu bate nimeni la usa in timp ce-i asteptam in pijamale in fata castronului cu floricele. Si ne suparam ca ceea ce ne-a fost promis nu ne parvine imediat, exact cand vrem noi si cand avem nevoie. Vrem doar sa umplem un gol, nu un partener. Vrem pe cineva doar sa fie acolo in timp ce noi facem cu totul altceva, si sa aiba nevoie de noi fara ca noi sa avem nevoie de ei. Vrem sa fim doriti si sa ne lasam greu, asteptand ca cineva sa petreaca infinituri sa smulga zambete de pe fetele noastre in timp ce noi nu oferim nimic.

Problema generatiei noastre nu e ca nu vrem relatii, doar ca habar nu avem ce cautam si pornim in cautarea lui cu o harta goala in mana care are doar punctele cardinale. Si ne intersectam cu altii la fel de pierduti si n-avem puterea de a juca jocul asta ale carui reguli habar n-avem ca le stim si sa oprim putin toata tevatura asta, sa oprim timpul in loc si sa ridicam privirea. Ar trebui sa ne fi saturat sa ne tot aparam unul pe celalalt de singuratate si sa ne intelegem pe noi insine intai. Si dupa ce lasam toate filmele, toate reclamele si toate revistele la o parte, sa ne privim pe noi insine in oglinda si sa ne intrebam: Ce ma face fericit? Si cu raspunsul in mana, inchidem usa in spatele nostru.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu